Maine în zori plec. Când mulți încă nu vor fi deschis ochii eu am să fiu deja departe. Acum trebuie să îmi strâng lucrurile, să mai fac ce mai am de făcut și la sfârșit sau printre picături să pun lucrurile în ordine.
Mi-am luat o mică pauză între treburi și am venit la laptop să văd ce mai zice lumea, netul… și mi-am dat seama că nu zice nimic, așa că am intrat pe blog să scriu asta aici.
Uff! Ce bine e să ai blog și să poți scrie pe el ce vrei… sau măcar pe aproape… Eu sunt tristă azi și îmi dau seama că viața e tristă deși afară e soare și eu mâine o să revăd Parisul. Mâine când eu deja am să fiu departe se vor face deja 3 luni de când tata nu mai e. Între timp n-am putut decât să realizez cât de efemeri suntem cu toții, că mai devreme sau mai târziu toți suntem trași de mânecă să plecăm… Îmi dau seama că viața tuturor e tristă, că toți oamenii au mii și mii de probleme… o vreme am crezut că viața-i mai veselă. Sigur că ea își urmează cursul, dar uneori… uneori cât n-aș da să fie altfel…
Mâine am să încerc să fiu mai veselă, astazi sunt tristă…
Gânduri despre orice... 